Femeia care a „transformat” celulele comuniste în săli de bal și palate. A reușit să salveze sufletul a sute de femei rătăcite în iadul închisorilor

O evreică închisă de regimul comunist pentru spionaj în cele mai cumplite temnițe ale regimului, a ajutat sute de femei, să supraviețuiască ororilor lagărului represiv, printr-o metodă absolut inedită. Și-a folosit imaginația și oratoria pentru a le transpune într-o lume imaginară. 

Surorile Samulelli FOTO Memorialul Sighet

Peste 500.000 de români au fost arestați și întemnițați pe motive politice în primele decenii ale regimului comunist. Sistemul penitenciar dedicat „reeducării” sau pedepsirii „dușmanilor poporului”, adică elita culturală și politică a României, gospodarii satelor și toți cei care se opuneau utopiei comuniste, includea 44 de penitenciare principale și o rețea extinsă de lagăre de muncă forțată, cum ar fi cele de la Canalul Dunăre–Marea Neagră.

Din totalul deținuților, 5,31% erau femei. Adică în jur de 4.000 de românce care au îndurat ororile regimului penitenciar comunist, fie pentru că și-au susținut soții, frații sau tații implicați în mișcările de rezistență, fie pentru că au fost considerate „elemente dușmănoase” din cauza statutului social sau al activităților lor. Femeile au îndurat, la fel ca bărbații, torturi, bătăi și un regim inuman, inclusiv condiții de igienă precară, violarea intimității și o presiune psihologică imensă.

Un procent de 1,25% dintre femeile încarcerate nu au mai ieșit niciodată din închisoare. Printre acestea s-a aflat și Annie Samuelli, o femeie educată, care a ajuns în pușcăriile comuniste sub acuzația de spionaj. Lucrase la ambasada Marii Britanii în România. Văzând disperarea care pusese stăpânire pe deținutele politice, Annie, cu ajutorul alfabetului Morse, a reușit să creeze o lume imaginară, frumoasă, salvatoare, pentru sute de femei. Poveștile Anniei le-au ajutat să reziste psihic și să supraviețuiască, fiind cea mai frumoasă formă de rezistență din lagărul comunist.

„Procesul bibliotecilor” și sfârșitul unei frumoase cariere

Povestea tragică a lui Annie Samuelli a început în noaptea de 25 iulie 1949, atunci când a fost arestată. Acea dată a marcat sfârșitul unei vieți dedicate dreptului și diplomației și începutul unui coșmar de peste un deceniu.

Annie Samuelli era născută în 1910 și provenea dintr-o familie înstărită de intelectuali evrei. Avea o soră mai mică, Nora, născută în 1914. Ambele trăiau în București și au făcut școli serioase. Au urmat Facultatea de Drept și au terminat cu note foarte mari. Annie a ajuns secretara șefului Oficiului de Presă britanic la București, în timp ce Nora era secretara șefului Oficiului de Presă și Informații al SUA la București.

Ambele au fost arestate, așa cum am precizat, pe 25 iulie 1949. Au fost bătute, torturate. Abia după un an au fost judecate în așa-zisul proces al „bibliotecilor americană și engleză”. Printre alții, în același dosar au mai fost condamnați Constantin Mugur, contabil la Oficiul de Presă și Informații al Marii Britanii din București, la muncă silnică pe viață, prințesa Eleonnora Bunea-Wied, secretara lui Mugur, la 15 ani de muncă silnică, dar și Liviu Popescu Nasta, corespondent al „New York Times” la București, condamnat la 20 de ani de muncă silnică.

Pentru Annie, sentința a căzut ca o ghilotină: 20 de ani. Nora, sora ei, a primit 15 ani. Ambele, sub acuzația de înaltă trădare. Ziarul „Scânteia” titra atunci, cu un entuziasm sângeros, că decizia a fost primită cu satisfacție de oamenii muncii, care clocoteau de indignare în fața „uneltelor imperialiste”. Practic, surorile Samuelli au fost acuzate de „crimă de înaltă trădare”, infracțiunea fiind „spionaj în favoarea Angliei și Americii”.

Prin iadul pușcăriilor comuniste

Annie a trecut prin închisorile de la Jilava, Mislea, Timișoara și Miercurea Ciuc. Un adevărat iad. Femei din generații, etnii, clase sociale și credințe diferite au fost supuse, ani în șir, unui regim de exterminare fizică și mentală.

Annie Samuelli povestea că, la un moment dat, într-o celulă a penitenciarului de la Mislea s-au trezit laolaltă Maria Antonescu, văduva Mareșalului Antonescu, văduva lui Corneliu Zelea Codreanu și cumnata ei, Iridenta Moța, legionare, Eleonora Bunea-Wied, verișoară a Regelui Mihai, și cele două surori Samuelli, evreice.

„Un buchet frumos”, a spus directoarea închisorii. Spera că aceste femei se vor distruge una pe cealaltă. S-a înșelat. Dincolo de ideologii, credințe religioase și alte aspecte politico-sociale, în temnițele comuniste exista un singur scop: supraviețuirea, transformând celula într-un spațiu al rezistenței tăcute.

Închisoarea comunistă nu era mai ușoară pentru femei. Din contră, era mai grea din punct de vedere psihic, moral și fizic. Annie rememora mai târziu, cu o luciditate dureroasă, cum condiția de femeie nu i-a oferit nicio protecție, ci, dimpotrivă, identitatea ei etnică i-a agravat situația.

„Pot să spun că faptul că eram femeie nu m-a scutit de nimic, iar faptul că eram evreică, din contră, mi-a agravat foarte mult situaţia. O femeie are mai mare rezistenţă decât un bărbat”, preciza Annie Samuelli.

Femeile, de multe ori, nu aveau intimitatea necesară, erau umilite, puse să trăiască în ger, torturate și adesea abuzate sexual.

„Egalitatea între femei și bărbați a fost deplină în regimul carcerar. Și nu greșim dacă spunem că poate femeia s-a bucurat de mai multe drepturi... dar la tortură... i s-au ars sânii... și câte și mai câte... La munca de exterminare au continuat să fie înjurate, bătute, cu rația de mâncare redusă. Femeia româncă a lucrat la Canal cu jugul după gât la fel ca bărbații, a săpat cu târnăcopul, a dislocat bolovanii de piatră cu ranga și a spart cu barosul, a căzut sub povara greutăților și s-a ridicat demnă cu gândul la ziua de mâine”, preciza Annie Samuelli în cartea sa „The Wall Between”.

Un limbaj universal și imaginația care au salvat mintea și sufletul

În pușcăriile comuniste, supuse torturilor și abuzurilor de orice fel, sfâșiate de dorul copiilor, al soților și al familiilor, multe femei își pierdeau mințile. Supraviețuiau fizic, dar capotau mental.

A existat, totuși, o deținută care avea grijă de mintea și sufletul colegelor de suferință. Era Annie Samuelli. Ea mărturisea că femeile păreau să aibă o putere de îndurare mai mare decât bărbații, dar multe își pierdeau mințile sub presiunea dorului de copiii preluați de Securitate sau de soții arestați.

În acest vid al disperării, salvarea a venit sub forma unei bătăi ritmice în perete. Alfabetul Morse a devenit singura legătură cu umanitatea, un cod învățat cu fervoare de la un radiotelegrafist arestat, exersat pe fierăria patului sau pe propriii genunchi.

„Dacă nu puteai comunica, nu rezistai”, spunea ea, descriind cum mesajele bătute în zid le ajutau să rămână ancorate într-o realitate dincolo de gratii.

Cu ajutorul alfabetului Morse, Annie le transpunea pe deținute într-o lume imaginară. Le ajuta să se desprindă de realitatea crudă a detenției și să uite, măcar pentru o oră, de dor și de durere. Practic, „organiza” baluri și recepții. Le făcea, cu un talent deosebit, pe celelalte deținute să-și imagineze că participă la serate frumoase, la întâlniri cu personalități importante. Le descria întreaga atmosferă, cum arătau ospătarii, amfitrionii, care era codul de ținută, cum cântau și ce interpreta orchestra.

Totodată, le „ducea” la Londra, descriindu-le clădirile. Ba chiar le făcea să aibă exerciții de imaginație și să se gândească la cum și-ar dori să fie îmbrăcate la astfel de petreceri. Ba chiar le povestea filme străine pe care le văzuse la cinema, în Londra.

Ceea ce a reușit Annie a fost, de fapt, cea mai extinsă terapie de grup și una dintre formele cele mai sublime de rezistență în pușcăriile comuniste. A „scris” și o carte în detenție. Nu avea foaie și nici peniță. A „scris-o” mental. Iar mai apoi, după ce a supraviețuit iadului detenționar comunist, a pus-o pe hârtie.

Se numea „The Wall Between” („Zidul despărțitor”) și a descris în ea toate ororile regimului comunist pe care le-a îndurat. Este cronica unei lumi în care rugăciunea și sărbătorile religioase erau mimate cu sfințenie, unde Crăciunul și Paștele erau celebrate în spirit, iar spovedaniile în fața unui duhovnic imaginar sau a unui rabin deveneau punți către demnitate.

În tot acest timp, colegii lor de proces, precum prințesa Eleonora Bunea-Wied sau jurnalistul Liviu Popescu Nasta, nu au mai apucat să vadă lumina zilei, stingându-se în închisorile-spital, răpuși de boli și epuizare.

Gustul dulce al libertății a avut un preț

Libertatea a venit pentru surorile Samuelli abia în 1961, nu ca un act de grație, ci ca o tranzacție comercială. Au fost răscumpărate de familie cu 12.000 de dolari. Au părăsit România așa cum ieșiseră de pe poarta penitenciarului, fără bagaje și fără cetățenie, fiind considerate apatride de statul care le condamnase.

Drumul lor spre Occident a dezvăluit însă o discrepanță amară între marile puteri pentru care lucraseră. În timp ce Annie a fost rapid recunoscută de Guvernul Britanic, primind cetățenie și o pensie pentru „servicii aduse Coroanei”, Nora a trebuit să lupte ani de zile cu birocrația americană pentru a obține o indemnizație de supraviețuire, într-o perioadă în care ambele surori își pierduseră complet capacitatea de muncă din cauza traumelor suferite.

Peste ani, Annie s-a întors simbolic la statuia inventatorului codului Morse, depunând un buchet de flori de câmp legat cu o panglică tricoloră, păstrată ascunsă pe parcursul întregii detenții.